𝗔𝗿𝗯𝘂𝘀𝘁𝘂𝗹 𝗱𝗲 𝗰𝗵𝗶𝗻𝗶𝗻ă, de la care se utiliza coaja amară, era cunoscut și folosit pentru ameliorarea stărilor febrile în munții Anzi, de populațiile precolumbiene (azteci, mayași, incași). Conchistadorii spanioli ajung pe aceste meleaguri la sfarșitul secolului XV și preiau, între altele, și coaja de chinină ca medicament natural.
𝗖𝗵𝗶𝗻𝗶𝗻𝗮 devine celebră în 1638, când soția vicepreșdintelui din Peru se vindecă de malarie cu ajutorul chininei.
Călugării iezuiți, buni cunoscători ai plantelor medicinale, prepară și introduc în Europa coaja uscată și măcinată de chinină, care capătă denumirea de ”Pudra contesei” sau ”Pudra iezuiților”. Regele Soare cumpără apoi secretul fabricației de la un oarecare Talbot Robert, preot iezuit din Cambridge, care o luase din Peru.
Alcaloidul activ conținut de scoarța amară a arbustului din Anzii Cordilieri, respectiv CHININA, a fost extras abia în 1820, la Paris, de doi cercetători: Pelletier și Caventou.
Aclimatizarea arbustului reușește în Indiile Britanice și în Java, pe atunci colonie olandeză, în scurt timp Olanda asigurând 90% din producția mondială de chinină. Franța se implică și ea în dezvoltarea culturilor, însă prețurile de monopol împiedicau vindecare pacienților pe scară largă.
Pentru că produsul de sinteză era nerentabil, în contextul extinderii malariei, se trece la producerea unor substanțe chimice cu formulă învecinată, ca atebrina, paludrina, nivarguina, plasmochina, apoi CLOROCHINA și derivatele sale.
𝘼𝙘𝙚𝙨𝙩𝙚 𝙞𝙣𝙘𝙪𝙧𝙨𝙞𝙪𝙣𝙞 𝙛𝙖𝙨𝙘𝙞𝙣𝙖𝙣𝙩𝙚 î𝙣 𝙞𝙨𝙩𝙤𝙧𝙞𝙖 𝙢𝙚𝙙𝙞𝙘𝙞𝙣𝙚𝙞 𝙖𝙪 𝙛𝙤𝙨𝙩 𝙛ă𝙘𝙪𝙩𝙚 î𝙣 1987 𝙙𝙚 𝙥𝙧𝙤𝙛𝙚𝙨𝙤𝙧𝙪𝙡 𝙙𝙤𝙘𝙩𝙤𝙧 𝘼𝙧𝙘𝙖𝙙𝙞𝙚 𝙋𝙚𝙧𝙘𝙚𝙠 (1923 – 1998), 𝙤𝙣𝙘𝙤𝙡𝙤𝙜, 𝙥𝙧𝙤𝙛𝙚𝙨𝙤𝙧 𝙡𝙖 𝙁𝙖𝙘𝙪𝙡𝙩𝙖𝙩𝙚𝙖 𝙙𝙚 𝙈𝙚𝙙𝙞𝙘𝙞𝙣ă 𝘽𝙪𝙘𝙪𝙧𝙚ș𝙩𝙞, 𝙘𝙚𝙧𝙘𝙚𝙩ă𝙩𝙤𝙧, 𝙥𝙖𝙨𝙞𝙤𝙣𝙖𝙩 𝙙𝙚 𝙗𝙤𝙩𝙖𝙣𝙞𝙘ă.
În episodul viitor vom afla cum chinezii au mers mai departe de CLOROCHINA și au creat, din laboratorul milenar al plantelor, alt medicament de sinteză care înlătură sușele și mutațiile ulterioare ale virusului malariei.
