𝗟𝘂𝗺𝗲𝗮 𝗮𝗻𝘁𝗶𝗰ă uimește și acum prin cunoștințele solide în arhitectură, matematică, astronomie, artă, dar și farmacie.
𝗙𝗮𝗿𝗺𝗮𝗰𝗶𝗮 î𝗻 𝗮𝗻𝘁𝗶𝗰𝗵𝗶𝘁𝗮𝘁𝗲 era un amestec între misticism, cunoaștere empirică, dar și studiu concret al acțiunii plantelor asupra corpului uman.
Ritualurile de tratare a unei afecțiuni conțineau mixturi care, ulterior, au fost baza preparării multor leacuri, apoi medicamente.
𝗢 𝘁𝗮𝗯𝗹ă 𝘀𝘂𝗺𝗲𝗿𝗶𝗮𝗻ă scrisă în cuneiforme datată din 3000 I.H. detaliază 15 rețete farmaceutice, deși nu precizează natura afecțiunii sau cantitățile ingredientelor. Se foloseau componente de origine animală, botanică sau minerală: clorură de sodiu, azotat de potasiu, lapte, piele de șarpe, carcasa țestoaselor, salcie, scorțișoară, mirt, curmal, smochin, păr, brad, asafetida (un latex din rizomul speciilor de Ferula). 𝗩𝗶𝗻𝗱𝗲𝗰ă𝘁𝗼𝗿𝗶𝗶 mai obțineau în laboratoarele lor: laxative, detergenți, antiseptice, unguente, astringenți. Doctorii cunoșteau și foloseau atât plantele cu efect stupefiant și psihotrop (Papaver somniferum, Cannabis sativa, Mandragora spp.), cât și otrăvuri, precum cucuta în eutanasiere.
𝗟𝗲𝗮𝗰𝘂𝗿𝗶𝗹𝗲 𝗮𝗻𝘁𝗶𝗰𝗲 erau preparate într-o cameră echipată special pentru acest scop: depozit, recipiente, instrumente de cântărit, de administrare, de menținere la cald a unor poțiuni. 𝗘𝗴𝗶𝗽𝘁𝗲𝗻𝗶𝗶 extrăgeau și purificau substanța activă aplicând metode folosite de farmaciștii de astăzi: diluție, concentrare a unei soluții prin fierbere, triturare pentru eliberarea unor doze mai mari.
𝗖𝗲𝗿𝗰𝗲𝘁ă𝗿𝗶 𝗿𝗲𝗰𝗲𝗻𝘁𝗲 scot la lumină varietatea formelor farmaceutice folosite în tratarea afecțiunilor și rănilor – drajeuri, siropuri pentru dureri de gât și tuse, loțiuni, unguente, creme ape de gură, pulberi, cataplasme.
𝗣𝗶𝗰ă𝘁𝘂𝗿𝗶𝗹𝗲 𝗼𝗳𝘁𝗮𝗹𝗺𝗶𝗰𝗲 erau administrate cu ajutorul unei pene picurătoare, iar pentru bolile ginecologice erau recomandate ovulele.Acestea, dar și supozitoarele erau obținute prin amestecarea substanței medicamentoase cu grăsime, până se obținea textura solidă, dar care se topea la temperatura corpului. 𝗥𝗲𝗺𝗲𝗱𝗶𝘂𝗹 𝗽𝗲𝗻𝘁𝗿𝘂 𝗶𝗻𝗱𝗶𝗴𝗲𝘀𝘁𝗶𝗲 consta într-o pulbere calacaroasă (carbonat de calciu) cu rol antiacid. Pacienților cu diaree le erau eliberate argile pentru absorbția apei și toxinelor din intestin sau plante conținând scopolamină, un alcaloid. 𝗙𝗹𝗮𝘁𝘂𝗹𝗲𝗻ț𝗮 ș𝗶 𝗰𝗿𝗮𝗺𝗽𝗲𝗹𝗲 intestinale puteau fi ameliorate cu chimen și coriandru, având efect antispastic. Egiptenii cunoșteau acțiunea vermifugă a extractului de rodie, ce conține peletierina antihelmintică. 𝗔𝗺𝗲𝗹𝗶𝗼𝗿𝗮𝗿𝗲𝗮 𝗱𝘂𝗿𝗲𝗿𝗶𝗹𝗼𝗿 𝗮𝗿𝘁𝗶𝗰𝘂𝗹𝗮𝗿𝗲 se făcea cu ajutorul linimentelor, iar extractele de muștar, ienupăr și tămâie sub formă de cataplasme stimulau circulația și intensificau răspunsul imun. Rășinile și metalele, cu rol antimicrobian, se dovedeau foarte eficiente în închiderea plăgilor.
𝗚𝗿𝗲𝗰𝗶𝗮 𝗔𝗻𝘁𝗶𝗰ă aduce practica farmaceutică pe baze științifice.
În anul 50 D.H. Dioscorides elabora primul manual de practică farmaceutică intitulat „De Materia Medica”. Lucrarea includea peste 600 de preparate și modul de procurare a ingredientelor, dar și o descriere a circa 900 de itemi farmaceutici. Tradusă în arabă și latină, ea a fost pentru perioada feudală o sursă neprețuită de informații.
𝗣ă𝗿𝗶𝗻𝘁𝗲𝗹𝗲 𝗙𝗮𝗿𝗺𝗮𝗰𝗶𝗲𝗶, grecul Claudius Galenus, doctor al gladiatorilor în secolul a II-lea, a perfecționat forme farmaceutice – pulberi, tincturi, extracte – și a introdus o serie de teorii medicale. În societatea greco-romană, preoții au pierdut monopolul asupra medicinei și tratamentelor, domeniu care a fost revendicat de de persoane interesate de știință. În Roma, în piețe, existau negustori de medicamente.
Î𝗻 𝗘𝘃𝘂𝗹 𝗠𝗲𝗱𝗶𝘂, Farmacia se despărțea de Medicină și devenea o știință de sine stătătoare. 𝗖𝗼𝗻𝘁𝗿𝗶𝗯𝘂ț𝗶𝗮 𝗹𝘂𝗺𝗶𝗶 𝗶𝘀𝗹𝗮𝗺𝗶𝗰𝗲 la apariția farmaciei ca o profesie independentă începea în secolul secolul al IX-lea, când arabii erudiți înființau primele spitale cu drogherii permanente.
Prima farmacie privată, asemănătoare cu cele de astăzi, a fost deschisă de califul al-Mensur în Bagdad, în aprilie 754. Legislația le interzicea farmaciștilor diagnosticarea și prescrierea rețetelor, iar medicilor le era limitată implicarea în prepararea și distribuția medicamentelor.
„𝗗𝗲 𝗠𝗮𝘁𝗲𝗿𝗶𝗮 𝗠𝗲𝗱𝗶𝗰𝗮” 𝗮 𝗹𝘂𝗶 𝗗𝗶𝗼𝘀𝗰𝗼𝗿𝗶𝗱𝗲𝘀, crucială în înțelegerea aplicațiilor terapeutice ale substanțelor, va fi completată după anul 1229 cu peste 2000 de compuși cu acțiune farmacologică.
𝗜𝗯𝗻 𝗦𝗶𝗻𝗮, savantul persan cunoscut în Occident sub numele Avicenna, stabilea la sfârșitul primului mileniu principiile pentru verificarea eficienței noilor medicamente. Regulile sale sunt valabile și în prezent în testarea clinică, respectiv medicamentul trebuie să fie pur, necompromis de orice agenți străini și trebuie cercetat pentru două afecțiuni diferite. Î𝗻 1231, 𝗽𝗿𝗶𝗻 𝗘𝗱𝗶𝗰𝘁𝘂𝗹 𝗱𝗲 𝗹𝗮 𝗦𝗮𝗹𝗲𝗿𝗻𝗼 𝗽𝗿𝗼𝗳𝗲𝘀𝗶𝗶𝗹𝗲 𝗱𝗲 𝗺𝗲𝗱𝗶𝗰 ș𝗶 𝗳𝗮𝗿𝗺𝗮𝗰𝗶𝘀𝘁 𝘀𝗲 𝘀𝗲𝗽𝗮𝗿𝗮𝘂 î𝗻 𝗺𝗼𝗱 𝗼𝗳𝗶𝗰𝗶𝗮𝗹. Profesia de farmacist se putea exercita doar cu licență, iar medicamentele se eliberau pe bază de prescripție.
Evul Mediu Târziu aducea cu sine dezvoltarea științelor naturii care a rezultat în constituirea manufacturilor farmaceutice pentru separarea, sinteza și prepararea unor noi medicamente și în înființarea grădinilor botanice alăturate Universităților de Medicină. În 1498 era publicată prima farmacopee (manual utilizat in practica farmaceutică) în Florența și cuprindea codul farmaceutic, lista oficială a medicamentelor și a materiilor prime autorizate pe piață, iar în 1545 la Universitatea din Padova lua naștere Facultatea de Farmacie.
Informațiile din acest articol nu înlocuiesc sfaturile unui medic specialist. Vă recomandăm, înainte de a încerca orice tratament, să consultați medicul și să urmați indicațiile acestuia.
